O pagina de jurnal

Asa cum soarele ma trezeste dimineata si-mi umple sufletul de lumina,iar un mic suras apare pe chipul meu, asa as dori ca cineva sa fie soarele care sa-mi lumineze viata. Fiecare dintre noi , avem momente in care ne dorim sa fim iubiti sau macar sa avem ocazia de-a putea iubi pe cineva. Prea putini insa reusim sa ne indeplinim acest vis.

„Iubesc” este atat de ushor de pronuntat,dar atat de greu de simtit. Un chip inocent,un joc nesemnificativ,se poate transforma intr-o secunda in ceea ce numim noi “iubire”. Nimeni nu-si da seama,iar jocul continua..pana cand..cineva este ranit. Fara voie,fara constiinta faptelor,inevitabilul se produce. Si-atunci este momentul in care ,stand singura pe niste scari prea uzate,cu sufletul in palme,cu durerea transformata in lacrimi,simt ca mor incet. Simt ca ma sufoc si nu mai pot trai. Vreau sa retraiesc acele momente,alerg in vise dupa ele,pentru a le mai simti pentru cateva clipe,dar ele se indeparteaza tot mai mult de mine. Rasuflu greu, ma vad singura in razboiul care nu se mai termina. Zi de zi pasesc in lume fara el,ma intreb incotro sa merg,unde sa ma ascund,ce magie l-ar scoate din mintea mea,dar nu reusestc sa gasesc o licoare care sa stearga,macar pentru o zi acele “ce draga-mi esti” cuvinte dulci care le zicea candva.

Iubesc si in acelasi timp ma cert cu cerul,stelele,aerul pentru ca toate-mi amintesc de el. Ma cert cu destinul pt ca mi l-a pus inainte. Traiesc amarul primei rasuflari din fiecare zi,stiind ca incepe din nou chinul. N-am apucat sa zic macar un “te iubesc”,iar asta imi sfasie intreg sufletul. Inaintea mea doar nori vad,iar cerul senin e prea ascuns dupa nori,soarele nu va rasari degraba pe strada mea. Trece o zi,inca una si incerc sa ma incurajez mereu “va trece si asta,trebuie sa treaca !” Atunci cand am simtit ca iubesc,a trebuit sa ma prefac ca nu e asa,sa ma mint ,acum cand iubesc atat de intens,nu mai am pe cine. Doar durere- a ramas dintr-un joc care parea atat de inocent si nesemnificativ.